joi, 3 august 2017

Epica pe Strategica



Se face ca in 2016 am planuit o tura care sa tina loc de petrecere a burlacilor, insa din motive de boala, sila, dezinteres si altele, am lasat-o pe 2017.


Am stabilit-o de prin februarie, am restabilit-o prin mai si am blocat data finala ca fiind weekendul 21-23 iulie.

Cu vreo 2-3 saptamani inainte de plecare, am stabilit traseul, am batut in cuie tabara de baza care s-a mutat de la cort la o pensiune (ca deh, parca tot mai bine dormi pe o saltea dupa ce faci un dus cu apa calda - adica am vrut sa spun ca nu am gasit niciun loc unde sa punem cortul), ocazie cu care am aflat ca efectivul nu va fi tocmai complet si ca in loc de 5 am ramas 4: Andrei, Bogdan, Cristi si Dan (eu adica), fara Mihai din echipa de baza.

L-am adoptat repede pe Catalin in grup, care dupa ce a prins gustul montanelor, a zis prezent imediat ce a aflat de planurile noastre.

Si cum Bogdan si Catalin urmau sa faca o pauza in Calimanesti sa descarce nevestele si copiii, eu, Cristi si Andrei ne-am imbarcat in polomobil si am plecat spre Malaia - locul unde urma sa facem tabara de baza.

Cristi a fost cel mai fericit ca nu e nevoie sa conduca el, asa ca s-a lafait pe toata bancheta din spate si a putut sa faca carbo-loading pe drum :) Singura suparare a fost ca nu am oprit la Dedulesti. Ar fi intrat si la mine, dar combinatia bautura cu acid + mici intr-o masina doar cu baieti m-a facut sa "nu observ" cand am trecut pe langa "Sat BOSS" si nici sa "nu aud" cand mi-a atras el atentia ca e un loc liber de parcare. De fapt, cred ca nici el nu si-a dorit suficient de mult victoria.
In plus, deja pierdusem vreo 40 de minute la un OMV pe autostrada sa platim niste sandvisuri si parca ar fi mers niste ore de somn inainte de traseul de a doua zi.

Andrei - cel mai copilot posibil, in special pentru ca se pregateste sa dea examenul de traseu pentru permis si observa tot: pietoni care ies din casa, semnele de pe strazile adiacente, pisici, copii, caini, cai, ATV-uri. I-am propus sa ii pun vocea pe Waze, ca deja m-am obisnuit cu atentionarile lui.

De fapt, e atat de atent, ca la un moment dat ne stresa cand ne spunea ca aude un zanganit la 1 secunda dupa ce trec peste vreo denivelare sau groapa.

Opriti in Calimanesti pentru a face o alimentare (bineinteles ca am plecat la noi fara absolut nimic de mancat), parchez masina, ii las pe baieti sa o ia inainte spre singura taraba deschisa la ora aia (era deja 23:00) si incerc sa imi dau seama de ce nu se incuie masina. Nu se incuia pentru ca usa dreapta fata nu se inchidea bine. Si usa nu se inchidea bine pentru ca gheara de la barele de portbagaj era foarte falfaita. Adica nu mai era stransa deloc si atarna balanganindu-se. Da, vorbesc de sistemul pe care aveam noi bicicletele. Pentru ca probabil nu fusesera stranse bine, in combinatie cu 4 biciclete pe plafon si viteza aproape de limita pe autostrada, bara s-a "mutat in spate vreo 30 de centrimetri. Noroc ca suportul de bicla e unul "adaptabil" si s-a mulat si el pe noua distanta dintre bare.

In fine, mai strangem noi ce mai strangem, luam cateva banane, niste covrigi de pe vremea lui Mircea (ca tot era aproape de Cozia), 3 beri (ca cica berea e aliment) si o pornim usurel spre cazare.

Ajungem pe la 23:30, ne deschide doamna (se speriase ca nu cumva sa nu mai aparem dupa ce rezervasem toata casa), ne luam camerele in primire, apar si baietii, mai stam la o poveste, facem planurile, bem berile si ne bagam la somn.


Nu inainte ca Bogdan sa regleze ceva pe la bicicleta si sa zdranganeasca pe hol pe la ora 1:00.

Cum stabilisem sa ne trezim la 7 ca sa plecam cat de cat ok in tura, Cristi se trezeste pe la 5 si ceva, eu cu vreo 10 minute inainte de alarma, dar suficient de odihniti cat sa facem glumitele de dimineata. 

Ne miscam cu destul de mult talent astfel incat la 7:30 suntem deja in fata singurei pensiuni cu restaurant din Malaia, pentru a lua micul dejun. Doar ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la restaurant si programul restaurantului de pe usa ne loveste in moalele capului: 8:30 - 21:00. Soc si groaza, dar ce nu-ti da de mancare te face mai puternic, asa ca activam rapid planul B: omleta si salata.

Dam fuga la magazinul care impartea aceeasi curte cu vila in care eram cazati si incepem sa vedem ce putem pune pe masa: Salam, cascaval, ciocolata cu rom, corn cu ciocolata, apa, suc Frutia (NOU! Acum cu suc de fructe: 4%) si dupa cateva telefoane prin sat gasim si niste oua si legume cat sa ne iasa de o omleta si o salata.

Incepem sa pregatim micul dejun, unul bate ouale, altul taie salamul, unu` da cafeaua in foc, altul merge sa cumpere ulei, cert e ca la 8 si jumatate deja eram aproape gata, cu o omleta din 20 de oua, salam cu ingrediente din "trusa micului chimist".

Pana ne echipam mai trece probabil inca vreo ora, dar in final suntem gata de aventura. 
Si pornim usurel pe soseaua ce te duce spre statiunea Voineasa. Pentru a intra in traseul pe care voiam sa il facem, trebuia totusi sa pedalam inca 12 km si putin, deci si cu traseul de intoarcere, aveam deja 25 de km in plus.

Planul era urmatorul: din Ciunget urcam pe Valea Latoritei, trecem pe langa lacurile Petrimanu si Galbenu, apoi traversam muntele, ne apropiem de Transalpina, dar facem dreapta pe "Strategica" si o tinem asa pana ajungem din nou in Ciunget.

Prima parte din urcare merge bine, singurele momente mai tensionate au fost certurile din dragoste dintre Cristi si bicicleta lui, care s-ar rezuma la urmatorul dialog:
- Ce ai?
- Nu am nimic!
- Hai, spune ce ai, ca te-am auzit scartaind...
- Nu am nimic!
- Hai, zi-mi ce ai!
- Nu am nimic, dar poate ar fi frumos sa te porti mai frumos cu mine, sa imi strangi suruburile, sa imi ungi rulmentii si poate nu o sa ma mai auzi troznind si scartaind.

Asa ca saracul om s-a conformat, numai sa nu o mai auda cum face si dupa ceva timp s-a potolit gagica. Oricum, tot nu a aflat ce avea ea de fapt de facea asa...
Si uite-asa ajungem la Cabana Petrimanu, unde toti visam o cola rece, insa la cabana e pustiu si in ea si-n frigider. Bagam totusi cate o halba de suc de sirop de muguri de brad si daca tot aveam halbele in fata noastra, le completam cu ce a curs dintr-o sticla pe care scria Ciucas, pe care am primit-o in loc de rest. Cred ca am incurcat muntii, ca noi nu trebuia sa ajungem in Ciucas...
Si o luam din nou din loc, trecem si pe langa lacul Galbenu si uitandu-se pe GPS, descoperim ca lasam cumva drumul principal in stanga si noi ne abateam prin dreapta, urmand sa traversam albia raului. Doar ca il pierdusem pe Catalin, care luase un pic avans si tinuse drumul principal.

Andrei se duce repede dupa el, il dojeneste parinteste si ii explica cum ca la intersectii daca esti in fata astepti pana vin toti si abia apoi pleci iar, dupa care ne intoarcem si cautam cea mai buna varianta de trecut apa, mai ales ca in zona erau si cativa stupi de albine. Gasim repede un bustean pe post de pod, ne luam bicicletele in brate si traversam.
Doar ca drumul pe care o luam, se pare ca nu e bun, asa ca ne intoarcem la pod, unde observam o alta varianta de drum, peste alt rau. Cu chiu cu vai, unii se descalta, altii o iau pe de-a dreptul, trecem si peste rau si incercam sa dam de drum. Gasim ceva, insa vorba aia: iarba e inalta, sucul sunt calde, berea sunt calda, nu e bun. 
Facem cale intoarsa, da-i iar prin rau, ba chiar eu am trecut de vreo 3 ori acelasi rau, pentru ca desi gasisem niste pietre pe care sa trec un pic mai sus, pe mal am dat de o vegetatie care nu imi permitea sa ajung la baieti. Pana la urma renunt, asa ca o iau pe de-a dreptul prin apa.
Trecem iar primul rau, doar ca acum o luam direct prin apa si o luam pe drumul pe care o luase Catalin inainte. El a tot insistat cand balauream prin balarii ca drumul ala era bun si pe acolo trebuia sa o luam, noi nu si nu. 


Si iata-ne pe drumul lui, dupa 3-4 treceri prin apa. Doar ca nu mergem mai mult de 1-2 km, dam de o fosta cabana parasita si apoi o mare prapastie in fata noastra. Drumul se termina acolo.
Asa ca ne intoarcem iar, cu gandul ca daca nu ne iese si nu gasim poteca, aia e, ne intoarcem si facem alt traseu.
Dar mai incercam inca o data si ma duc cu Andrei (noi aveam gps-urile pe bicle) si cautam variante. Mai gasim inca vreo 3 inceputuri de drum forestier, dar niciunul bun, pana cand decretam ca traseul gasit era facut de acasa de la calculator si nu prea se potrivea perfect pe teren. Bagam rapid niste afine, daca tot le-am gasit si mergem sa ii anuntam pe baieti. 

Schimbam traseul cu cel de la concursul VLC Mountain Bike si descoperim ca drumul e fix primul pe care o apucasem. Suuuper. Cel putin o ora pierduta si toti adidasii uzi, inclusiv ai lui Catalin, care dupa 6 traversari pe uscat, la a 7-a a luat-o pe de-a dreptul.
Si usor usor dam de un fost drum forestier, plin de iarba, in care cu greu poti inainta pe bicicleta, atat datorita ierbii, cat si inclinatiei.

Totul se schimba insa in momentul in care intram din nou in padure si drumul prin iarba se transforma intr-o catarare continua, care pe alocuri pare sa aiba pante de 30%. Cu exceptia unei portiuni de 10 metri unde am stat pe biciclete, toata bucata asta a fost cu push si cu carry-bike.
Ca de obicei, il injuram pe Bogdan ptr alegerea traseului, dar continuam sa impingem si sa speram ca iesim la liman. Avem noroc cu niste portiuni de creasta unde lipsa copacilor umbrosi a facut sa prospere boschetii de afine. Asa ca bagam in noi ca spartii, mai ales ca mancare nu mai e deloc si nici cu apa nu stam bine. Si suntem abia pe la jumatatea traseului. 

Ne intalnim si cu o familie cu copii cu care ne mai intersectasem in locul unde nu gaseam traseul. Ei cautau o cascada si isi lasasera bicicletele jos si catarasera pantele pe jos. Cascada tot nu o gasisera, caci era pe un alt drum, drum pe care il descoperisem noi din greseala. 

Urcam cu biclele in carca timp de vreo ora si jumatate, moment in care, spre finalul urcarii monstruoase ne intalnim cu un grup venit de sus in cautarea cascadei. Le transmitem si lor ca au de coborat vreo ora doar ptr a da de marcajul care te informeaza ca mai ai de mers inca o ora jumate, pentru ca apoi sa urci din nou.

Nu se prea bucura, dar ne spun ca mai sunt vreo 5 minute de urcat din greu, dupa care panta se imblanzeste si poate fi urcata pe bicicleta, in conditiile in care ei au coborat-o cu un Logan Papuc.

Si ne mai zic ca daca avem nevoie de apa, au un bidon mare in masina. Asa ca ne urcam pe biciclete, ajungem la masina lor si luam o pauza. Dupa 2-3 minute, ne ajung din urma si ne ofera pe langa apa suficienta cat sa umplem toate bidoanele si o cutie cu cornulete cu gem Boromir. Incercam sa parem sfiosi si sa luam 1-2 bucati de fiecare, dar cand ne spune ca ni le da pe toate, dam iama si in 5 secunde terminam cutia. La multumim mult si pe aceasta cale si promitem ca o sa trecem sa ii vizitam, caci ne-au zis ca sunt din Ranca, unde au si o cabana - Cabana Mosicilor.

Apoi ne urcam din nou pe biciclete, pedalam un pic, apoi inca o coama de pushbike si ajungem in Strategica. 
De aici, totul este perfect ciclabil, in stanga se vede Transalpina, in fata pe creasta se vede gardul care imprejmuieste depozitul de apa al partiilor de schi de la Voineasa, iar drumul nostru o ia usor in dreapta.
Vremea incepe sa se strice si norii negri ne ameninta distractia. Speram totusi sa avem doar coborare, insa drumul pare sa o ia un pic in sus. Facem rapid cateva poze si o luam din loc. Ne lovesc 2-3 picaturi, dar nu e nimic serios, asa ca in 15-20 de minute urcam toata coama dealului si se pare ca incepem sa ii dam spre vale. 
Vale in care vedem cum ploua de rupe. Nu frumos. Ne punem gecile pe noi, ca deja e frig si sunt bune pe coborari, dar si in caz ca vine ploaia. Moment in care Cristi isi da seama ca el nu are geaca de ploaie la el, ci doar tricoul fara maneci de pe el. Noroc ca aveam o pelerina de plastic de unica folosinta in borseta bicicletei, il transformam repede intr-o veverita zburatoare si ii dam usor la vale.

Ajungem in scurt timp (caci pe coborare timpul zboara repede tare) la un punct de sublima belvedere, cu lacul Vidra si statiunea Voineasa in spatele nostru. Ploaia a trecut pe aici, dar s-a dus mai departe in vale, asa ca nu avem decat o singura varianta: sa ii dam tare la vale, suficient de repede cat sa nu ne prinda din spate, dar nici prea repede, sa nu prindem ploaia din fata. Festina Lente, fix cum scrie pe tricourile noastre. 

Doar ca nimeni nu stia ca mai urmeaza o urcare, fix cand ne era coborarea mai draga. Asa ca ne desfacem repede gecile, sa nu ne transformam in saune si ii dam usor la deal. Deja aveam cam 50 de km facuti si nu prea ne-a mai placut urcarea asta. Noroc ca era panta mica si a mers destul de bine. Ajungem intr-un final intr-un punct de unde e foarte clar ca urmeaza doar coborare. Ne infoliem din nou si da-i sa zaca la vale. O iau inainte cu Andrei si Cristi, in timp ce Bogdan (cu furca fixa si roti de 26) si Catalin (fara SPD si prea multa experienta pe munte, vizibil obosit, dar fericit) raman un pic mai in spate. Ii asteptam la intersectii, aproape scapam si de ploaie, caci nu ne uda prea tare. 

In momentul in care parasim creasta si padure si dam de prima cabana (silvica sau de vanatoare, nu stiu exact), incepe ceea ce eu am numit Autostrada MTB. Un drum forestier ca in palma, doar la vale, unde vitezele nu scad sub 45km/h decat daca apesi frana mai agresiv. Nici nu ne dam seama cand trec 10 km si iata-ne ajunsi in sat, dupa multiple schimbari de ordine in pluton. 

Primul magazin, se lasa cu frana, cate 2 cornuri Magic, o sticla de Pepsi la 2 litri postita in pahare de inghetata (noi) si un mare zambet de satisfactie pe chipurile noastre. Apoi inca vreo 14 km pe sosea pana la restaurant unde bagam rapid o ciorba + diverse feluri doi. Si hop apare si ploaia si incepe sa toarne. Nu prea ne mai venea sa ne dam plecati de la terasa, dar umezeala si noroiul incep sa ne intre in oase, asa ca ii dam rapid spre pensiunea unde eram cazati.
Desi a doua zi am zis ca mai dam o tura, din cauza unei raceli a lui Matei, Bogdan si Catalin se hotarasc sa plece dis-de-dimineata (adica pe la ora 9), iar noi, nemaiavand cine sa traga de noi, ne culcam pe-o ureche si ne decidem sa o taiem direct spre Bucuresti, nu inainte de a manca (eu resturile de la cina, cand imi comandasem cat pentru 5), iar Cristi si Andrei un superb platouas numai bun de hranit un sat din Africa.
Si sa nu uitam totusi de papanasii din Rm Valcea: 
grea e viata de sportivi...
De-am reusi sa facem macar vreo 3-4 ture de-asta in fiecare an si sa fim in formula completa...


Track-ul poate fi gasit pe STRAVA aici: Link Strava 
iar poze mai multe gasiti aici: Link Google Photos
Povestea noastra poate fi vazuta si prin aplicatiei Relive aici: Link Relive





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu