marți, 28 iunie 2011

Bate fierul cat e cald (by Iuli)

De cativa ani citesc cu admiratie blogul Hoinarilor si pe cel al Gianinalinilor. Stilul spumos, presarat cu autoironii, al hoinarului, dar mai ales determinarea si perseverenta care razbat din povestile lor m-au facut sa cred ca orice e posibil daca vrei suficient de mult. Dar tot din povestile lor am aflat ca realizarile deosebite cer eforturi deosebite. Si aici se cam rupe filmul in ceea ce ma priveste...
Fiecare postare referitoare la un concurs imi aprinde o dorinta nestavilita de a ma inscrie la primul maraton din calendarul competitional. Daca as reusi sa conserv si sa canalizez energia provocata de acest sentiment, as muta muntii din loc; ce sa mai vorbesc de un amarat de maraton!
Da, ati ghicit – ma refer la acel sentiment care te impinge catre o directie clara, prestabilita, fara cale de intoarcere si care se stinge ca un foc de paie imediat ce intervine rationamentul. Impulsivitate cica. s-ar chema Pentru mine cred ca este un alter ego. Un alter ego sabotor, care ma scoate din zona de confort, determinand o dorinta brusca de schimbare ce dureaza pana se intrevede rutina. Cu siguranta nu tine cat Duracell. Iar eu m-am obisnuit cu parsivitatea acestui alter ego. Stiu ca nu este niciodata suficient de puternic incat sa induca disciplina necesara unui antrenament sustinut pentru un concurs. Iar vocea ratiunii imi sopteste intotdeauna ca participarea la un concurs fara antrenament prealabil ar fi o prostie. In mod normal, vocea ratiunii invinge.
Prima exceptie de la aceasta regula a constituit-o maratonul de MTB de la Harghita, de anul trecut. Coborarile mult prea tehnice pentru gustul si priceperea mea reprezinta, chiar si dupa un an de la participare, argumente puternice de auto-mentinere pe tusa. Cu toate astea, in urma cu ceva timp, soapta ratiunii a fost pe neasteptate inabusita de un impuls care a dat nastere unui angajament.
Aflata la Garboavele (in calitate de sustinatoare a unor maratonisti entuziasti, chiar si in ciuda noroaielor abundente), am avut timp sa analizez pliantul de promovare a duatlonului de la Rasnov. “Interesant...”, sopteste cu parsivitate alter ego-ul meu. “Ar fi chiar smecherie”, continua nederanjat de ratiunea adormita. Entuziastii ciclisti nu sunt incantati in egala masura de ideea de a alerga, dar le surade perspectiva stafetei. Si uite asa scot porumbelul: “Nu vrei sa facem impreuna stafeta? Alerg eu.” Stiam prea bine ca Anei nu-i place nici sa mearga pemunte, cu atat mai putin sa alerge. Ii place in schimb biciclitul. Iar faptul ca s-a urcat pe podium la Harghita i-a amplificat entuziasmul.
Nici acum nu-mi pot explica faptul ca nicio clipa nu m-am gandit ca mie nu-mi place sa alerg. Da, merg cu placere pe munte, dar n-am mai alergat de 10 ani, de cand ma antrenam sa dau Bac-ul la sport, unde proba de rezistenta nu avea nici 1 km :)
Si totusi, vocea ratiunii a tacut malc.
S-a dezmeticit ce-i drept, intr-un tarziu, dar jocurile erau facute: taxa de participare achitata, iar ambitiile campioanei noastre – pe masura. Inevitabilul se produsese – trebuia sa incep sa alerg.
Evident ca am amanat momentul pana in ultimul ceas – ce poate fi atat de greu sa alergi 10 km? Urma sa aflu in prima zi de antrenament...
Nici nu incepusem bine incalzirea, ca gambele le simteam ca pe niste pietre atarnand grele de picioare. Parca si o glezna voia sa ma tina... “Dar de ce sa nu ma tina si in dreapta...?! E minunat sa alergi! Oare ce-a fost in capul meu...?”
La finalul antrenamentului, gafaind din greu, apreciam ca am reusit sa alerg cam 6 km... intr-o ora! Evident ca nu mi-a facut nicio placere! Vocea ratiunii devenea tot mai puternica zi de zi, dar era deja mult prea tarziu... Ana astepta cu nerabdare competitia, fara sa se antreneze catusi de putin, in timp ce pe mine ma rodea invidia ca ea o sa mearga de placere, iar eu doar din prostie (cum altfel poti numi o decizie complet irationala?!)
Crucea mea parea totusi mai usoara cu fiecare antrenament. Reusesc cu oarecare mandrie sa alerg putin peste 9 km in mai putin de o ora, exact cu doua zile inainte de concurs. Vineri dimineata constat ca am febra musculara la gambe. Excelent! Deja aveam agenda de weekend incarcata de competitii (Duatonul Tara Barsei sambata si Skoda Velo Challenge duminica), iar eu abia mergeam. Ce mai conta...? “O sa fac tot ce pot si o sa ma simt bine”, incercam sa ma auto-consolez fara succes.
In zorii zilei de sambata, cu ochii mijiti de somn, echipele de jeti se aduna in 3 masini, cu destinatia Rasnov si cu obictive mai mult sau mai putin stabilite.
Echipa blonzilor – Jet Power Team 1 – are ambitii mari: Bogdanel nu concepe sa il intreaca vreuna din fete :) la bicicleta si tinteste sa-l “faca-n sange” si pe Cristi. Coechipiera lui, Cristinica, este singura dintre alergatori care a mai participat la concursuri de alergare montana. Mie mi-ar placea ca Ana sa-i dea ceata lui Bogdanel; ba chiar sunt convinsa ca o va face. Pe de o parte, fiindca fizicul lui si “antrenamentele” frecvente cu shaworma ma determina sa-l subestimez, pe de alta parte dintr-un sentiment usor feminist. Adica ce, o echipa de fete nu poate depasi ca performante o echipa mixta? In caz ca nu, ne aliem cu Elena si stabilim ca fetele sa-l saboteze pe Bogdanel in caz ca fair play-ul nu ar da roade. Am uitat se pare un amanunt important in toata aceasta ecuatie: asa blond si cu burtica, Bogdanel este extrem de ambitios. Fetele n-au sanse sa il flancheze vreun moment. 

 Blondu

 Cristinica

Revenind la obiective si ambitii, echipa Jet Power Team 4 – alcatuita din Bogdan si Cristi – nu si-a facut “publice” aspiratiile competitionale. Dar Bogdan m-a indus putin in eroare afirmand ca vrea sa-si conserve fortele pentru Skoda Velo Challenge, unde credea ca are sanse reale la podium, fiind un concurs de corporatisti. Chiar si as,a componenta exclusiv masculina a echipei descuraja eventualele pretentii de a-i intrece. 

 Cristi

 Bogdan

Jet Power Team Txtreme avea desigur ambitia de a-i intrece pe blonzi. Pe noi nici nu mai vorbesc. Elena sigur avea ambitia personala de a-i da ceata macar Anei la proba de biciclit, daca nu si Marelui Blond. Proba de alergare parea a fi punctul lor slab, pentru ca Mihaita nu arata chiar antrenat. Privind retrospectiv lucrurile, incep sa cred ca a fost o strategie de inducere in eroare a adversarilor.

 Elena

 Mihai
Ultimii din lista, dar nu cei din urma, sunt vedetele echipei – Dan, Dragos, Busu – care au concurat la individual. Cum nu si-au facut declaratii razboinice inainte de start, tind sa cred ca lupa a fost cu ei insisi. Provocarea lor era sa alerge dupa ce se dau jos de pe bicicleta, la finalul unei ture istovitoare de MTB. 

 Dan

 Busu

 Dragos

Si ca sa termin cu prezentarile - echipa exclusiv feminina, adica Ana si moa:
Ana

Eu
  
Si cam atat despre vorbe. Sa trecem la ce conteaza cu adevarat: modul cum au fost ele puse in practica.

Reprezentantii echipelor la proba de ciclism se pregatesc sa ia startul, iar noi, ceilalti, ne pregatim de incurajari, in asteptarea preluarii stafetei. Avem chiar si echipa de suport – Corina si Carmen, venite doar ca spectatori.
Pe locuri, fiti gata...

Dan e miez, ca intotdeauna – ia startul din prima linie. Cel putin iese bine in pozele de la start... Emotiile mi se fac ghem in stomac.
...Si start!!!
Dan reuseste sa incurce vreo 10 persoane pana pleaca din prima linie, pentru ca ii scapa lantul si nu reusea sa demareze. Ceilalti pornesc ca din pusca. Traseul face o bucla de cateva sute de metri pe asfalt, inainte de a se ingusta intr-o popteca pieptisa. Baietii trag tare sa se distanteze, pentru ca poteca o vor lua in piept pe langa biciclete, iar depasirile vor fi dificile. Primul care a tasnit din pluton ia curba finala periculos de rapid si apasa frana prea tarziu. Caderea lui ingheata timpul cateva secunde, pana devine clar ca se poate ridica singur. O face rapid si nu se creeaza busculada. Ghemotocul de spaima din stomac creste totusi simtitor cu gandul la fete. Cineva ii avertizeaza la microfon pe concurenti ca trebuie sa franeze, pentru ca cineva a cazut intr-o curba stransa. Baiatul ghinionist s-a intors rapid la start, unde a stat cateva minute; avea camera iesita de sub anvelopa, pe langa juliturile de rigoare si o glezna scrantita. Vom afla ca era Viorel Palici atunci cand, plini de uimire si admiratie muta, il vom vedea sosind PRIMUL la proba de bicicleta. Ranile l-au impiedicat totusi sa termine pe primul loc si proba de alergare, insa nu a ratat locul al doilea, ceea ce pentru mine e absolut impresionant. Felicitari, Vio!!!
Cu toate emotiile, pentru noi concursul incepe totusi mult mai tarziu. Avem timp berechet de o incalzire strasnica. Asa ca ne luam toti dupa Bogdan, care ne face o incalzire ca la carte. Ma amuz de faptul ca parem un card de boboci urmandu-si mama-gasca. Cu siguranta ca am mai starnit si alte zambete. Se mai incalzeau cativa alergand, dar nu mai era nimeni la aerobic in aer liber :) 




Nu uitam ca suntem totusi in concurs, asa ca stam cu ochii pe ceas ca pe butelie. Dan se astepta sa finalizeze proba de bicicleta in maxim o ora, asa ca ne intoarcem cu totii la linia de start/finish, sa fim pe faza. Dupa 1h 20’ nu sosise inca nimeni :) Deci mai avem de asteptat pana vor incepe ai nostri sa soseasca.
Viorel Palici ne surprinde sosind primul dupa 1h 24’, iar emotiile cresc: “Va reusi Ana sa ii intreaca pe Blondu si pe Elena? Dar oare eu voi reusi sa alerg cei 9,5 km? Sau o sa ajung tarandu-ma la linia de sosire? Oare ce caut eu aici...?” E totusi mult prea tarziu sa mai fac cale intoarsa. Daca n-as fi facut echipa cu Ana, probabil as fi mers la promenada.
Primul dintre ai nostri soseste Dan. Il aplaudam entuziasti, iar Corina si Bogdan se intrec in a-l ajuta – sa-i ia bicicleta, sa-i dea apa, sa-i dea betele. Pleaca alergand destul de vioi dupa 17 km de bicla. Apucase sa ne spuna ca a fost destul push-bike.
Ghemotocul de emotii a luat in stapanire tot stomacul. Sper sa nu-l mai vad pe Dan pana nu termin si eu. Ar fi descurajant sa ajunga inainte ca eu sa fi apucat sa plec.
La mai putin de 10 minute aplaudam frenetic sosirea lui Busu. Emotiile cresc odata cu aparitia lui Dragos. Mai sunt de venit doar stafetele. Incercam sa ghicim, dupa culorile echipamentului si dupa viteza de coborare, cand urmeaza sa mai vina un coechipier.
“Daca fetele au facut pana?!” Realizez ca nu mi-ar fi indiferent, chiar daca mi-ar oferi un bun pretext sa transform alergatul in plimbareala. Pariurile pe urmatorul sosit sunt de natura sa o necajeasca pe Cristinica, pentru ca eu si Mihai nu ne luptam intre noi, cat ne luptam cu echipa blonzilor. Spre reala mea dezamagire, Blondu soseste totusi primul. Nici Bogdan nu pricepe de ce Cristi nu mai ajunge.
Sosirea Elenei si a apoi a Anei ii provoaca lui Bogdan reale ingrijorari: “Cristi a patit ceva, sigur!” Pe mine insa, sosirea Anei inaintea lui Cristi ma umple de adrenalina. Cred ca asta este sentimentul care face diferenta intre o tura de plimbare si o competitie. Ma inarmez cu betele de trekking si pornesc usor la deal. Alergarea mea este mai degraba un mers alert, dar trebuie sa fiu atenta la reglarea respiratiei, pentru ca asta ma saboteaza in general pe urcari. Asa ca ma concentrez asupra numaratului. Din spate aud vocea lui Bogdan, care ma sfatuiste ceva. Nu inteleg ce, dar inteleg ca a preluat stafeta de la Cristi prea curand. Ma depaseste dupa cativa pasi si raman ultima din trupa. Nu pot spera sa il mai vad pe Bogdan pana la linia de sosire, dar cel putin va fi acolo ca sa ma intampine si sa ma incurajeze. Dezamagirea depasirii este spulberata cu usurinta de acest gand imbucurator. Stiu ca o sa storc din mine ultimele forte ca sa-l impresionez.
            Traseul iese de pe sosea, iar poteca urca pieptis de-a lungul unei rigole. In ciuda faptului ca merg, nu alerg, deja gafai zgomotos. Inceputul nu e deloc incurajator. Si totusi... depasesc o fata care se odihnea. Poate si pentru ca ma imping in bete... Ii ofer si ei un bat, ma intreaba daca o ajuta. Pe mine ma ajuta enorm; de ce n-ar ajuta-o si pe ea?  
In timp ce eu gafai urcand, sunt destui care coboara. “In curand ei vor ajunge la finalul cursei”, ma gandesc cu invidie. Eu abia am inceput. Pare un calvar. Ma intreb daca voi reusi sa termin onorabil. Sper ca fata pe care am depasit-o sa nu se ambitioneze cumva si sa ma ajunga din urma. Urcarea mea se termina la primul punct de revitalizare. Trag adanc aer in piept si beau un pahar de apa cu inghitituri mici. Incepuse sa-mi para rau ca nu mi-am luat apa.
            De la punctul de revitalizare, poteca e in usoara coborare, iar in 50 m coboara serios la dreapta. Abia aici incep si eu sa alerg. Incaltamintea nu e cea mai potrivita. Gandesc ca n-am de ce sa ma plang pret de 9 km. nici n-as apuca sa fac bataturi. Incepe sa-mi placa. In timp ce constat asta, parca prind ceva mai multa viteza. Coborarea e tot mai pronuntata. Iar eu zbor. Vederea unei persoane in fata mea parca imi da aripi. Incepe sa ma preocupe totusi ideea ca fiecare metru de coborare inseamna un metru de urcare mai tarziu. Va trebui sa ma intorc in punctul de revitalizare din care tocmai am plecat. Ma consolez ca sunt doar 9 km. nu stiu de ce imi pareau dintr-o data o distanta nesemnificativa. Nici nu-l depasesc bine pe primul concurent ca mai vad pe cineva in fata. Fiecare persoana devine un obiectiv intermediar al concursului – trebuie sa-l depasesc! Ma gandesc ca si Bogdan i-a depasit si sper ca el sa tina minte cati a depasit, ca sa constientizeze ca am ajuns inaintea lor. Doar ca urmeaza iar urcare sustinuta. Se prea poate sa fiu la randul meu depasita. Stiu ca efectul ar fi contrar entuziasmului care m-a cuprins acum, asa ca trag de mine cat pot. Obiectivul a devenit acum sa nu ma las depasita. Batul ramas ma ajuta enorm. Sper ca o va ajuta si pe fata careia i l-am imprumutat pe celalalt. Respiratia mi s-a reglat, asa ca urc mult mai usor decat prima oara. La un moment dat trec de un alt punct de control si ma uit dupa apa. Gatlejul imi arde, dar nu au apa. Ii intreb cam cat mai e. Cica as fi facut 3 km, aproximeaza ei. Mi se pare ingrozitor de putin. Devine frustrant ca nu stiu exact la ce ora am plecat. Ajung din nou la punctul de revitalizare, unde sunt incurajata : « gata o treime din traseu ! » Deci prima apreciere era total eronata. Simt dezamagire. Mai bine nu ma mai incurajau ! Beau apa cu pofta. Mi se spune ca mai am o bucla de facut si ma voi intoarce la ei.
            Coborarea care urmeaza nu imi face deloc placere. Ma dor degetele de la picioare si a inceput sa ma doara si in zona ficatului. Ma simt totusi ca o pasare in zbor (asa cred, cel putin J). Imi spun ca n-am voie sa ma plang, n-o sa mor inca 6 km. Cu toate neplacerile coborarii, ma gandesc cu groaza ca voi avea de recuperat diferenta de nivel in urcare. Mi-e teama de urcare pentru ca nu pot sa alerg si n-as vrea sa fiu depasita. Imi spun din cand in cand ca sunt la concurs, nu la plimbareala, pentru ca portiunile de plat care urmeaza dupa urcari ar trebui abordate in goana. Gambele mele par sa fie de alta parere. Pe urcari merg totusi sustinut, chiar daca nu pot alerga. Vederea unei alte persoane ma ambitioneaza sa trag si mai tare. Sunt incantata sa-l depasesc, de parca ar fi o mare realizare, chiar daca el parea ca iesise la o plimbare.
            Am inceput sa ma simt cu adevarat bine. Ma intreb totusi daca alte incaltari ar putea sa ma protejeze de durere pe coborari. Ma surprind gandind ca as putea alerga mult mai bine pe coborari daca nu as simti ca ma infraneaza durerea din degete. Nu ma grabesc totusi atat de tare incat sa nu remarc frumusetea peisajului. Da, chiar imi place. Trebuie sa incerc si un maraton, ca abia am inceput sa ma simt bine si traseul este aproape de final. 


            (In timp ce scriu aceste randuri in masina, pe drumul catre Oradea, aflam ca prietenii din fata, care au un avans de cativa kilometri, au facut accident. Ei sunt bine, dar n-am aflat mai multe amanunte, asa ca nu stim care va fi soarta concediului nostru, inceput sub auspicii negative).
            Cu toata durerea din degete, tot la urcarea care ma asteapta ma gandesc cu groaza. Tot ce cobor acum voi avea de urcat pana la omniprezentul punct de alimentare. Zarirea altor doua persoane in fata mea ma impulsioneaza sa ma concentrez pe ceea ce am de facut aici si acum. Poate reusesc totusi sa le depasesc... Trag mai tare, ignorand durerea din degete. Fata pare destul de obosita, dar chiar si asa, eu as fi incantata sa mai bifez o depasire. Ea e insa de alta parere. Nici nu apuc sa ma apropii la 20 m, ca observ cum iuteste pasul. Nu-i nimic, imi propun sa raman in spatele ei cat de mult pot. Prefer sa incerc eu o depasire pe final, daca ma mai tin puterile, decat sa fiu eu cea depasita. Usor-usor, reduc totusi distanta pana la 2 m, chiar pe ultima urcare. Ajungem la ultimul punct de control si stiu ca nu ma mai asteapta altceva decat coborare. Greul a trecut. Urcarea m-a vlaguit, asa ca prefer sa beau un pahar cu apa, in loc sa profit de o buna ocazie pentru a face probabil ultima depasire. Fata s-a oprit si ea pentru o gura de apa si apuc sa ii vad numarul – e de la proba individuala. Simt ca n-as avea niciun merit nici daca as depasi-o. Pentru mine este oricum o eroina.
            Pornesc la vale dupa ea – ma intreaba daca vreau sa depasesc si ii raspund ca nu pot mai tare de atat. (Nota bene pentru Bogdan: Am si socializat, bre, vezi? J)
            Ajunse aproape la asfalt, vad in fata un baiat cu tricou rosu (“Sa-l fi ajuns pe Bogdan...?! Asta ar insemna ca nu l-au ajutat deloc genunchii pe coborare... Parca nici nu m-as mai bucura ca l-am ajuns din urma...”). Dar nu e el.
            Ajungem si la asfalt si o aud pe fata exclamand: “Asfaltul meu iubit!!!”
            Cred ca ei chiar ii place sa alerge! Sprintul de final imi confirma banuiala. Eu in schimb descopar ca imi placea mai mult prin padure. Impactul cu asfaltul este foarte dureros. Sunt pe cale sa renunt la alergare si la ambitita de a ajunge odata cu eroina mea, care sprinteaza deja de parca ar alerga la proba de 100 m.
            Vederea lui Bogdan, care venea in intampinarea mea, schimba dramatic ecuatia. Mai da-o incolo de durere, sigur nu imi cad unghiile de la atata lucru! Alaturi de suporterul meu personal, care m-a scapat si de bat, incerc sa tin pasul cu “prietena asfaltului”. Imi vin in ajutor si incurajarile prietenilor, care urla la unison: “Hai, Iuliiii!” Sentimentul este electrizant. Trag cat pot de tare, as vrea tare mult sa ajung odata cu ea la finish. Toate incurajarile astea merita rasplatite cu un efort supraomenesc.
            Asfaltul tine totusi cu prietena lui, care trece linia de sosire cu 2-3 pasi inaintea mea. Bravo ei! Trec si eu linia si nu ma mai pot gandi decat la apa. “Vreau apa!”
            In loc de concluzie – o decizie: vreau sa incerc si un semimaraton!

2 comentarii:

  1. Bravo jeti!
    Iuli, foarte frumos povestit.

    RăspundețiȘtergere
  2. Bravoooo Iuli! Foarte frumos povestit.
    La cat mai multe concursuri!!

    Cristina

    RăspundețiȘtergere