Jet Power Team: Skoda Velo Challenge (by Iuli)

Dupa o sambata plina de endorfina, la maratonul Tarii Barsei, duminica ne astepta o zi care se anunta mult mai palpitanta. In primul rand, pentru ca era o zi dedicata in exclusivitate ciclismului. In al doilea rand, pentru ca urma un concurs la care mare parte din trupa aspira la podium. Mai precis, partea “portocalie” a trupei. Segregarea echipei pe criteriul apartenentei corporatiste a fost inevitabila, fiind o competitie dedicata companiilor.

Ana, mereu cu zambetul pe buze

Chiar daca nu ne-am putut reuni sub aceleasi “culori”, am reusit in mod subtil sa imprimam elementele cheie ale trupei de jeti in titulatura a trei echipe.

Echipa baietilor - Jet Power Men - alcatuita din Alex, Andrei, Mihai si Bogdan a fost ce-i drept cea mai reprezentativa, in proportie de 100%.

Echipa de fete, care a pornit de la dorinta fireasca a mea (nu stiu de ce!) si a Elenei de a participa la concurs, si-a datorat alcatuirea lui Bogdan. El a crezut asa de mult in sansele lui de a se urca pe podium impreuna cu baietii (dupa un stiudiu atent al adversarilor de la categoria masculin), incat n-ar fi dorit in ruptul capului sa le dea cu piciorul, participand intr-o echipa cu 2 fete, care n-ar fi avut nicio sansa la categoria mixt. Nu cu adversari precum echipa Geiger. Precautia conjugala l-a determinat asadar sa ne caute el insusi coechipiere. Bogdan a fost asadar cel care ne-a “cuplat” in mod fericit, pe mine si pe Elena, cu Diana si Alexandra. Argumentul lui castigator a fost ca la categoria feminin sansele la podium erau foarte mari, in conditiile in care erau, la momentul analizei, doar 2 echipe inscrise. Asa a luat nastere echipa Jet Power Girls, echipa la fel de dornica de a se cocota pe podium ca si baietii. Statistic vorbind, cu mult mai multe sanse decat ei (din 142 echipe inscrise in concurs, doar 6 erau feminine, restul fiind, intr-o proportie aproximativ egala, mixte si masculine).

Participarea unei echipe intitulate Jet Power Team i se datoreaza exclusiv Anei, care a stiut sa negocieze cu colegii ei romtelefonisti. Bravo, Ana!

Pentru Dan a fost cel mai dificil sa identifice 3 amatori de ciclism printre colegii lui upecisti. S-a bucurat probabil prea mult pentru reusita ca sa mai emita pretentii privind titulatura. Asa ca el a fost singurul jet sub acoperire. Iar eu l-am deconspirat acum :)

Undercover Jet = Dan

Jetii care n-au reusit sa-si incropeasca echipe din lipsa de amatori n-au dus nici ei lipsa de distractii, zabovind o zi in plus pe meleaguri barsene. Povestea lor insa – poate intr-un episod viitor, daca va avea vreunul chef de scris.

Revenind la cei 8 jeti concurenti, iata cum au trait ei Skoda Velo Challenge...

Spre surprinderea tuturor, dupa o saptamana ploioasa si in ciuda unei prognoze nefavorabile pentru ziua de duminica, dimineata se prezinta insorita. Ne strangem la o ora ingrozitor de matinala, multumita lui Bogdan, care are mania de a fi prezent cu noaptea-n cap la orice eveniment sportiv. Dupa ce trecem de socul revelatiei ca mai avem doua ore la dispozitie pana la inceperea concursului, ne mobilizam pentru antrenamentul precompetitional. Acesta a constat intr-un tur de forta din fata Academiei pana in fata magazinului Ikea, al carui restaurant promitea un mic dejun demn de niste campioni.

In dimineata concursului aveam cunostinta de 4 echipe feminine inscrise, cu tot cu noi, dintre care am identificat cu usurinta Infinity, car avea echipament inscriptionat cu numele echipei si era relativ usor de reperat datorita celor 6 echipe participante de la compania lor. In aceste conditii, probabilitatea de a ne urca pe podium era asa de mare, incat provocarea unui asemenea obiectiv tindea galopant catre zero. Ne hotaram asadar sa tintim prima treapta. Ignorand perspectiva unor evenimente neplacute, care ne-ar fi scos definitiv din joc (niciuna din noi nu stia si nu avea cu ce sa rezolve macar o pana), ideea de a ocupa prima treapta a podiumului la categoria feminin parea in egala masura realizabila cu a iesi pe locul 4 din 4. Adevarata provocare era modul cum vom face fata noroaielor.

Baietii in schimb sunt confruntati cu o realitate mai putin prietenoasa, pentru ca adversarii in carne si oase sunt mai fiorosi, se pare, decat numele lor insirate pe o lista de participanti. Din acest motiv, obiectivul a suferit usoare ajustari, fiind reprezentat de un loc oarecare pe podium. La fata locului, competitia nu mai parea a fi intre corporatisti amatori de ciclism, ci intre amatori de ciclism care erau intamplator si corporatisti. Adica o competitie velo la fel ca oricare alta din tara. Singura diferenta - stafeta de 4 persoane.

Incet, incet, pe masura ce ne apropiem de ora startului, harmalaia devine organizata, iar atmosfera electrizanta. Cu 11 echipe participante, orangistii erau greu de trecut cu vederea, atat vizual, cat si sonor. Intensitatea cu care traiesti un concurs este proportionala cu numarul de coechipieri pe care ii sustii. Iar aici eram o echipa de aproape 50 de oameni.

Emotiile par si ele a fi proportionale cu marimea echipei, pentru ca ma napadesc intr-o masura semnificativ mai mare decat la duatlon.
Elena este desemnata sa plece prima, pentru ca este cea mai bataioasa si cea mai antrenata fizic, multumita orelor de cycling, pe care le face cu regularitate. La baieti, bataia cu plutonul de start o va da Alex. Ei doi sunt undeva pe la mijlocul plutonului, in timp ce Dan s-a pozitionat in prima linie, dupa bunul lui obicei. Asta conteaza enorm pe potecile inguste, pe unde ai vrea sa depasesti, dar nu-ti permite spatiul.

Pe locuri, fiti gata, incepe numaratoarea inversa si... start!

Trec minute bune pana dispare intregul pluton de peste 140 de oameni din raza noastra vizuala. Pentru ei a inceput batalia cu noroaiele, in timp ce pentru noi, cei aflati inca pe margine, a inceput abia lupta cu emotiile. Minutele se scurg cu incetineala melcului pana incep sa soseasca primii concurenti. Realizez ca teama cea mai mare nu este aceea ca am putea sa ratam locul I sau podiumul, cat aceea ca nu as mai apuca sa concurez. Daca face pana vreuna din fete? Eu sunt ultima care pleaca... daca pleaca...

Prima jumatate de ora a fost cea mai plicticoasa - nimeni de aplaudat, nimeni de incurajat. Doar asteptare insotita de un ghemotoc crescand de emotii in stomac. Odata cu primul sosit insa, a inceput un sir neintrerupt de aplauze si incurajari. Si sperante ca urmatorul sosit va fi coechipierul tau.
Dan soseste primul din trupa, gratie faptului ca s-a plasat in prima linie de start.

Bogdan pierde sirul la numaratoarea baietilor sositi inaintea lui Alex si exasperarea i se citeste pe chip cu fiecare noua stafeta predata altei echipe. Soseste si Alex dupa 20-30 de concurenti. Cine mai numara, ce mai conta?!

Alex, cu casca lui Bogdan

Sperantele lor la podium s-au naruit ca un castel de nisip. Cele povestite de Alex nu sunt de natura sa ne incurajeze - e noroi cu duiumul, el cazuse de vreo 2 ori, ii cazuse lantul si oricum n-am retinut eu tot ce avea el de povestit atunci. Mihai nu apuca insa sa asculte povestea, pentru ca preia cipul si cursa continua. Pana la urma fiecare are de purtat propria lui batalie cu noroaiele si cu timpul. Rezultatul echipei este in fond suma eforturilor individuale ale membilor la un concurs cu stafeta. Nu-ti poti ajuta coechipierul decat prin propria ta reusita.

Elena ajunge si ea dupa un numar indefinit de mare de alte fete, din care speram sa mai fie si la mixt.

Elena

Nici ea nu a scapat de botezul noroiului, asa cum era si de asteptat. Eu si Diana mutam cu stangacie cipul de pe piciorul ei pe al Alexandrei, intr-un proces care pare a dura o vesnicie si fara a avea convingerea lucrului bine facut.
Curelusa trecea oricum doar prin una din urechile de plastic ale cipului, iar lipirea cu arici nu parea nici ea prea sigura. Realizam toate acestea doar dupa plecarea Alexandrei, avand astfel o noua sursa de angoase. Daca il pierde?! Cursa noastra ar fi luat sfarsit!
Intre timp suntem absorbiti de numaratoarea concurentilor din schimbul 2 care ajung la linia de sosire. Printre ei il reperam neasteptat de repede pe Mihaita.

Mihai

Dupa surpriza placuta pe care i-a facut-o la duatlon Elenei, cu un timp neasteptat de bun, iata ca mai avea inca asi ascunsi in maneca. Reusise sa depaseasca peste 10 concurenti, recuperand considerabil din timpul pierdut in prima tura. Andrei preia stafeta.

Gandurile mi se concentreaza intre timp pe Alexandra si emotiile cresc pe masura in asteptarea ei. Gandul ca ar putea pierde cipul ma macina mai rau decat temerile anterioare legate de pana sau alte probleme tehnice. Fete din al doilea schimb sosesc parca pe banda rulanta. Vine insa si randul Alexandrei, care are zambetul arborat pe buze si cipul atasat de picior.
La Diana, care il preia, ne asiguram ca nu vom avea la fel de multe emotii cu cipul si il acoperim cu soseta. Spre placuta surpriza a baietilor, Andrei soseste si el in scurt timp, in spatele unui numar mult mai mic de concurenti din schimbul 3 decat ne asteptam noi.

Timpii extrem de buni scosi de baietii de la Renault, Romtelecom si Piraeus spulberasera deja sperantele la podium ale baietilor, insa febra competitiei ii acaparase oricum complet. Noi suntem in schimb anuntate de organizatori ca ne situam pe locul I la categoria noastra, imediat dupa plecarea Dianei (schimbul 3). Mai mult decat bucurie, parca simt spaima pentru ca am o responsabilitate acum - aceea de a nu irosi eforturile depuse de fete.

Minutele se scurg ametitor acum, in asteptarea Dianei.

Diana

Desi trece linia de finish dupa Diana, Bogdan este mai iute la alergarea pe langa bicicleta si reuseste sa ajunga la boxa mea inaintea ei. Tinea musai sa ma avertizeze in privinta noroaielor.

Bogdan

Retin doar ca trebuie sa ma dau jos de pe bicicleta cand dau de noroaie. El pierduse mult timp incercand sa-si curete cauciucurile de noroiul strans pe ele. Cu toate inconvenientele traite, reusisera un onorabil loc 7 in clasamentul general, cu echipa mixta de la Geiger in fata lor si un loc 2 pe podiumul Telecom.

Cipul trece in acest timp pe piciorul meu, pe sub soseta, ca sa nu mai avem grija pierderii lui. Si in sfarsit incepe si pentru mine cursa. Alerg pe langa bicicleta pana in dreptul portii, conform regulamentului, si iata-ma in sa! Incalzirea facuta in urma cu 2 ore nu ma mai ajuta cu nimic. Incep in forta, direct cu foaia mare si coapsele mi se inunda aproape instantaneu de acid lactic. Gura uscata inca din primii 50 m imi aminteste ca am fost prea ocupata sa mai beau apa in ultimele 2h. In lipsa unui bidon cu apa, pedalez mai tare, pe foaia mijlocie.

Parasesc in sfarsit asfaltul si patrund in patria noroaielor. Momentan sunt doar niste balti razlete pe care ma amuz sa le strabat in viteza. Trec si printr-o balta mai maricica, dar reusesc sa-mi pastrez echilibrul, in timp ce-mi amintesc de povata lui Bogdan: sa nu traversez noroaiele pe bicicleta. Cred ca un zambet larg mi se intiparise pe fata in timp ce ma gandeam: “ei, cum ar fi fost sa ma opresc pentru balta asta?!” Nu trece mult timp si ma vad blocata pe poteca ingusta in spatele cuiva care parea ca se plimba, nu ca participa la un concurs. I-as da eu viteza, dar n-am pe unde sa depasesc. Profit de faptul ca poteca se largeste pe alocuri si depasesc ba un baiat, ba o fata.

Cuprinsa de euforia depasirilor, nu vad la timp balta care ocupa toata poteca si care in lungime parea interminabila. Cel putin asa mi s-a parut dupa ce am aterizat din sa direct in mijlocul baltii de namol cleios si am incercat sa ma ridic si sa merg pe langa bicicleta. Picioarele-mi erau afundate pana la glezne in noroiul moale. Rotile bicicletei pareau a se tari si ele prin balta. Cred ca la balta asta se referise Bogdan cand ma sfatuise sa cobor din sa.

Si totusi, parca nu se mai termina! Mai pierd timp si ca sa fac loc ATV-ului de suport sa treaca pe poteca ingusta. Si in loc sa se grabeasca, se opreste sa ma intrebe daca am probleme. Si ce daca eram plina de noroi din cap pana-n picioare?! Cu chiu cu vai, bicicleta se misca. Trebuia sa se termine si balta asta la un moment dat!

Intre timp fusesem insa depasita de cateva persoane, mai precaute, care au abordat noroaiele cu respectul cuvenit – pe langa bicicleta. Asa cum ar fi trebuit sa procedez si eu, daca tineam cont de sfatul lui Bogdan.

Noroaiele se termina in sfarsit, dupa cateva minute bune, care mi-au parut interminabile. Nu mi-e usor sa reintru in ritm, cu tot noroiul de pe roti. Odata ce reusesc, nebunia reincepe si-mi pare si mai amuzanta goana asta nebuna, dat fiind ca am pus tot noroiul din palma stanga pe ghidon, picioarele innoroiate pana la glezne imi aluneca pe pedale si sunt pe jumatate neagra de la noroiul lipit de mine prin pantaloni si tricou. Nu m-as fi imaginat vreodata asa degajata in astfel de conditii. Faptul ca am fost psihic pregatita sa ma tavalesc prin noroi a contat enorm. Cu aceste ganduri in cap, mai depasesc niste concurenti. Ramane insa in fata mea un nene de la o banca al carei nume nu reusesc sa mi-l amintesc, pe care il depasisem inainte de cazatura si care acum nu se mai lasa intrecut. Ajung la asfalt in spatele lui, cobor si eu de pe bicicleta pentru a face virajul la stanga in urcare si reusesc sa demarez mai rapid decat el. Asfaltul face apoi o curba la dreapta si realizez ca am ajuns la finish abia cand zaresc poarta si incep sa-mi aud numele strigat de o voce razleata (cred ca e Ana) si apoi de un cor de colegi “portocalii”.

Iulia

Incurajarile lor reusesc sa acopere toata zarva evenimentului. Cineva imi confirma, fara sa intreb, ca am ramas pe primul loc. Primesc felicitari din toate partile si ma mir ca nimeni nu remarca noroiul de pe mine. Voi ramane cu regretul de a nu avea nicio poza doveditoare. Din pozele asta zici ca eu am fost cea mai scutita de noroi... Cred ca voi mai participa la o competitie cu noroi, macar pentru o poza daca nu de altceva.

Restul e can-can. Las pozele sa vorbeasca pentru mine.