Iron Bike 2011

Iron Bike – The hardest MTB Marathon in Romania.

Cum a inceput totul? Pai intai a fost bicicleta. De ziua mea, in primavara lui 2010. Apoi forumul, o luna mai tarziu. Primul concurs – Prima Evadare 2010. Apoi, rand pe rand, Medias, Predeal, Azuga, Sibiu si altele de care nu imi mai aduc aminte. Si povestea unui concurent de la Iron Bike Oradea din 2010. Citita, rascitita, memorata chiar. Si un vis. Sa trec linia de sosire in 2011. Timpul se scurgea, eu ma pregateam. Atat fizic, dar si psihic. Eram convins ca pregatirea psihica face diferenta. O tura de antrenament cu Bogdan sa vedem cum ne simtim in sa dupa 250 de km, totul intr-o singura zi: Ploiesti – Cheia – Brasov – Buzau. Ne-am simtit bine. Si ne-am inscris.


Si a venit ziua cea mare. De fapt, saptamana. Concediu o saptamana, 2 zile pe drum, 2 zile de acomodare. Nu voiam sa fiu  obosit de pe drum, asa ca ne-am facut o parte din concediu la Baile 1 Mai – locul desfasurarii concursului.
Si a venit si furtuna. Putine grade, ploaie din belsug, noroi cat cuprinde. Si vant. Spre deosebire de 2010, anul acesta nu se mai anunta cod galben de ploi. Dar probabil eram cu un mm sub nivelul codului. Si am plecat in miez de noapte, ca o hoarda de tatari la atac. Ne atacam pe noi, reduta ce aveam sa o cucerim era inauntrul nostru. pe scurt, primii km au fost asa: luminite rosii de la cei din fata, case, asfalt, o poarta, padure, balti, balti, balti, crengi in fata, lipsa luminite, ochelari aburiti, ochelari mazgaliti, ploaie, frig, apa in chiloti. Nu ma puteam obisnui cu orbecaiala. Ochelarii de vedere ba se abureau, ba se udau, ba se murdareau. Deja eram ud fleasca. Inaintam pe un drum pietruit prin mijlocul padurii, prin balti in care uneori roata intra pana la ax. Cu tot cu lant, angrenaj, pinioane si frane. Nu ne mai placea. Mergeam in ritmul nostru. Cei buni erau deja departe. Noi stiam un singur lucru: trebuie sa terminam concursul. Atat. Chiar si in 23 de ore, 59 de minute si 59 de secunde. Dar sa terminam in timp.

Iesim din nou pe sosea. Ma enerveaza ochelarii. Nu vad nimic. Trebuie sa privesc in fata bicicletei. Fasciculul frontalei bate la 1 metru in fata bicicletei. Sunt in fata lui Bogdan. O curba usoara la stanga. Si apoi una la dreptaaaaaa, foarte scurta, observata foarte tarziu. Nu are rost sa franez, as cadea cu siguranta, ma gandesc ca o sa ma opresc in camp, in pamant, ca e noroi. Numa ca observ ceva beton la marginea soselei. Totul se petrecea atat de repede… simt roata din fata cum se duce in jos, si vad canalul! Canal collector, 1 metru adancime, lat de vreun metru. Intr-o fractiune de secunda imi dau seama ca singura mea sansa e sa sar. Si am sarit. Dincolo de sant. Bicicleta a ajuns in canal. Ma adun repede de pe jos, sunt ok. Sau sunt suficient de plin de adrenalina sa nu simt nimic grav. Bicicleta merge. Atat conteaza, hai mai departe.
Si ajungem la primul punct de alimentare. Era aproape dimineata si numai ploaie. Franele mele nu mai tineau ca inainte. Ma gandeam ca din cauza apei, pentru ca aveam placutele noi. Si ne continuam drumul serpuind pe malurile unui rau. Unul furios. Unii se dadeau jos de pe biciclete si cautau zone mai accesibile. Eu o luam pe de-a dreptul. Pe urcari Bogdan o ia inainte, pe coborari il depasesc. Sunt un pic kamikaze pe coborari. Doar ca franele astea… dupa 70 de km, deja e oficial: nu mai am frane. Combinatie devastatoare: balti pline cu apa amestecata cu nisip fin. Placutele se tocesc si daca nu apesi frana. La Bogdan inca mai tin. Am coborat destul de mult, dar coborarile grave inca nu venisera. Coboram fara frana, urland sa fuga lumea din calea mea. Stiu ca nu am nicio sansa. Asa ca ne permitem sa ne consumam. Hotararea e deja luata. La urmatorul check-point o sa ramanem acolo! Cum?!?!?! de 1 an visez la asta si acum o sa abandonez?! Aveam in cap 2 voci: nebunia si ratiunea. Exact ca in filme, un dracusor si un ingeras.Daca dracusorul ma impingea de la spate, ingerasul imi spunea ca nu am nicio sansa. Ok, sa presupunem ca scap cu viata. Dar nu pot cobori pe bicicleta. Coborarile sunt criminale. Pai eu pe coborari sunt bun. Acolo recuperez timpul pierdut pe urcari. Pai daca o sa cobor pe langa bicicleta, adio 40-50km/h. Nu o sa ajung in timp si o sa fiu descalificat. Sau poate o sa ajung. Sau poate ajung intr-un sant. Nu, nu are rost. Nu avem nicio sansa. Dar Bogdan? Ce vina are el ca nu m-au tinut franele. Are posibilitatea sa se lipeasca de alta echipa si sa continue. Nu vrea sa auda. Insist. Nu incape vorba. Nici eu nu as fi continuat fara el, dar acum insistam. Era si visul lui la fel de mult ca al meu. Dar gata, s-a terminat. Punctul de control numarul 2. Aici ne oprim. Nimeni nu are sa imi dea placute. Deja franam cu etrierii. Aveam tot ce ne trebuie la noi: camere, petice, scule, ulei. Doar placute nu aveam. Nici eu, nici el. Acum am 3 perechi noi de placute in permanenta de rezerva. Atunci nu am avut. Si asta a fost sfarsitul.
Cursa nu a terminat-o nimeni. La Stana de Vale s-a terminat totul. Vremea era imposibila. Dar noi nu am ajuns nici pana acolo.
Dar visul nu s-a terminat. Visul doar se amana. Si poate la anul, intr-o echipa mixta, voi reusi sa merit medalia de finisher IBO.
Asa cum probabil visul oricarui alpinist e sa ajunga pe Everest, visul meu de cyclist amator proaspat descoperit e sa termin IBO. Apoi va trebui sa imi gasesc alt vis. Dar pentru 2012, asta voi respira, asta voi vedea, asta voi manca: visul de a termina Iron Bike.

P.S. Acest scurt reportaj a fost scris in luna decembrie 2011, ptr un concurs al NoMad Merida Team. E mai scurt decat v-am obisnuit ptr ca a trebuit sa ma incadrez intr-un anumit numar de caractere.

P.S. 2: promit ca de azi sa nu mai las sa treaca mai mult de 1 saptamana pana sa scriu despre turele cu bicla sau pe jos! Solemn promit! Stiu ca iti place cum povestesc si prin povestile mele esti si tu cu noi!
.