EcoMarathon 2012 - pentru ca unii dintre noi mai si alearga

“Every morning in Africa, a gazelle wakes up. It knows it must outrun the fastest lion or it will be killed. Every morning in Africa, a lion wakes up. It knows it must run faster than the slowest gazelle, or it will starve. It doesn’t matter whether you’re a lion or gazelle – when the sun comes up, you’d better be running.”

Ecomaratonul deschide sezonul maratoanelor montane in fiecare an. Poate de aceea l-am asteptat atat de mult. De fapt din ianuarie il tot asteptam. Din ianuarie, de cand ne-am facut si programul de antrenament pe care urma sa-l tinem mai mult sau mai putin. Asa se face ca in dimineata cursei aveam o mie si una de emotii, mi se strangea inima cand ma gandeam cati km urma sa parcurg si mai ales imi faceam griji din cauza unei dureri pe care o simteam deja de’o saptamana in zona periostului  si care ma incomoda chiar si la mers. O alta eventuala problema putea fi faptul ca aveam adidasi noi si desi ii incaltasem de vreo 4-5 ori inainte de cursa, inca imi faceau niste batai incredibile in talpa.
Dimineata nu pot sa mananc decat o banana si un baton energizant, imi bandajez piciorele si incerc sa ma incalzesc putin inainte de start. Ma pierd de Bogdan care ramane in spate cu Alex si, in nebunia care era deja la poarta de start, imi dau seama ca nu o sa ne mai vedem decat dupa cursa.

o nebunie de oameni

Anul asta imi propusesem sa iau startul un pic mai din fata, insa altii au fost mai matinali si cand am ajuns acolo nu am putut decat sa ma asez frumos la coada. O mare de oameni (aproape 800 de participanti), fiecare cu gandurile si ambitiile lui, fiecare cu timpii calculati, cu temeri, toti sunt acolo si pe fata tuturor se citeste emotia.
Intr-un final incepe numaratoarea inversa. Urmeaza 3.2 km de asfalt si forestier pana la prima urcare.  Spre deosebire de anul trecut, asfaltul nu ma mai sperie asa tare. Dupa bariera insa ma opresc si mai incerc o chinuiala de alergatura pana la pod unde e mare imbulzeala. Ma deranjeaza ingrozitor bandajele. Simt cum mi se umfla picioarele si cum imi amortesc din cauza faptului ca sunt extrem de stranse. Ma gandesc incontinuu ca o sa vina timpul sa ma opresc si sa le scot. Dar mai astept un pic, inca un pic si uite-asa se termina urcarea.

prima urcare din traseu

Urcare pe care, spre deosebire de anul trecut, m-am simtit bine si am reusit sa o fac intr-un ritm constant. Sus ne asteapta o mana de oameni cu apa rece. Despre voluntari voi vorbi la sfarsit pentru ca au fost la fel de la un cap la altul.
Inca 700 de metri de urcare lina apoi urmeaza o poteca la vale numai buna de alergat. Aici am simtit de fapt ca a inceput concursul. Nu ma mai strangeau nici bandajele de la picioare, eram tot mai entuziasmata sa depasesc cat mai multi oameni incat nici nu mi-am dat seama cand am ajuns in primul CP.  De aici traseul continua 800m pe drumul asfaltat, dupa care merge la dreapta coborand pe o ulita printre case si ajunge din nou in drumul forestier. Traseul incepe sa coboare lin, apoi din ce in ce mai abrupt. Pe portiunea asta aveai mare ghinion daca prindeai in fata ta pe cineva care se temea de coborari caci poteca e ingusta si te impiedica sa avansezi. Eu am patit-o incercand sa depasesc un concurent si parasind poteca printr-un loc nu tocmai inspirat unde am luat o cazatura care m-a costat vreo 3 vanatai. In acelasi timp am oprit si 3 baieti din alergare. Sunt bine baieti, dati-i bataie!
Se termina ea si coborarea si intram pe ultimii 300 de metri care parcurg drumul asfaltat din Moieciu de Sus pana la punctul central, in zona portii de start. S-a terminat prima bucla.

Andreea mi-a facut poza pe prima bucla.

Ma intreba toata lumea dupa cursa ce mi s-a parut cel mai greu la maratonul asta. Nu, nu e vorba nici de urcari, nici de distanta, nici de numeroasele dureri care au aparut pe parcurs. Cel mai greu mi s-a parut sa plec pe bucla 2. O gramada de oameni terminasera crosul, iar eu mai aveam in fata 28 de km. Fusesem in recunoastrea buclei 2 cu o saptamana in urma si stiam ca-i lunga si grea. Ma gandeam ce bine ar fi fost sa ma fi inscris si eu la cros, acum as fi stat frumos pe marginea drumului si m-as fi odihnit linistita.
Am plecat suparata pe bucla 2, care, colac peste pupaza debuteaza si cu o urcare de vreo 240 m. Atat de suparata am plecat incat dupa ce s-a terminat urcarea, m-am pus frumos in fund si i-am lasat pe ceilalti sa ma depaseasca. Iau al doilea gel (primul il luasem in CP1), pe cer par ca se aduna nori negri, incepe sa mi se faca rece asa ca ma ridic si alerg la vale. Saptamana trecuta ratacisem un pic traseul pe aici, insa acum e foarte bine marcat si nimeresc poteca care ne conduce in strada si spre complexul turistic Cheile Gradistei. Voluntarii de aici au pregatit pentru noi un pahar de ceai cald si un pahar de apa foarte rece. Baute rapid, unul dupa altul, paharele astea ma revigoreaza un pic si incep urcarea. Cea mai grea urcare din intreg concursul, din punctul meu de vedere.  Lunga cat o zi de post. Dar merita. In CP3 beau un pahar de Cola. Nu-mi vine sa cred ca ne dau cola, dar da…e adevarat..iau si o jumatate de baton de ciocolata si un pahar de energizant si o luam iar la pas alergator. De aici e mai mult vale, ca doar nu degeaba am urcat atat. Pe portiunea asta intalnesc si un tip pe care il adun dupa ce strig de 2 ori dupa el ca nu se indreapta pe drumul corect si care considera ca e mai bine sa alerg in fata lui. Cu el mai schimb cateva vorbe si parca timpul trece mai repede. Un pic inainte de intrarea in padure simt o durere brusca si acuta in gamba. Ma sperii de o eventuala crampa si imi scot repede magneziul din buzunar. Nu am avut niciodata crampe pana acum, nu stiu cum isi “avertizeaza” ele sosirea insa nu cred ca ce-am simtit eu era inceput de crampa pentru ca durerea n-a continuat sa ma lase cu magneziul meu cu tot pana la iesirea in strada. Aici e muulta lume. Oamenii aclama, aplauda, as simti nevoia sa ma opresc putin din alergat, dar cum naiba sa ma opresc cand se uita atatia oamenii la mine? Ajung aproape intr-un picior din nou la punctul central. Mananc o banana, beau un pahar de energizant, un baton de ciocolata, o felie de lamaie, una de portocala, iau pulsul locului. Sunt cativa oameni care au terminat deja maratonul. Pfoaaaii…eu mai am o bucla, mai exact 13.2 km.

inainte de urcarea pe bucla 2

Pe bucla 3 nu mi-e greu insa sa plec. Greu imi e sa urc. Prima urcare mi se pare groaznica. Ma pun din nou in fund ca un copil rasfatat…ce m-as intoarce inapoi…
Concursul asta am invatat lucruri noi despre mine. Am invatat ca desi cochetez deseori cu ideea de abandon in momentele grele, n-as abandona niciodata. Sunt doar ganduri care vin si trec, parca ar fi un pitic ascuns undeva care ma sacaie tot timpul.  N-as fi putut sa ma intorc acasa fara medalia de finisher.  Pe bucla 3 cea mai pregnanta amintire este legata de  durerea din talpi. In casti imi canta Shift : “Ai un gand, un rol pe pamant/Un drum de parcurs luung, dar e sfant/Ai timpul tau, nu te grabi/Fiecare pas te duce-acolo, tre sa sti!”. 
Usor, usor ma misc dar mi-e greu si cei din jurul meu nu sunt mai fericiti decat mine, fapt care nu ma motiveaza prea tare. Ma chinui sa alerg si ma gandesc ca arat caraghios pentru ca nu va spun prostii, chiar ma chinui.  Urmeaza punctul de alimentare al bunicutei despre care tot citisem povesti pe bloguri, insa cand am ajuns eu, din pacate, nu mai era. Era doar un domn foarte simpatic care ne-a impartit bomboane, apa rece si geluri. Inca putin plat si urmeaza o coborare abrupta care ma face sa simt primele ace in genunchi si o las un pic mai moale. Stiu ca daca incep sa ma doara genunchii n-o sa termin prea bine cursa.
Ultimul punct de alimentare este inainte de urcarea catre Poiana Gutanu. Ii intreb pe oameni cat mai e si asa aflu ca avem de urcat 2 km apoi urmeaza coborarea spre finish, inca 6 km. Ultima urcare nu mi se pare asa grea, poate din cauza faptului ca toata lumea se plangea de ea si, cel putin psihic, eram pregatita. Este insa singura urcare pe care nu mi-am pastrat un ritm constant. Imi pacalisem corpul cu un Twix. Poate parea hilar, dar imi propusesem mie insumi ca imediat ce termin urcarea voi manca Twix-ul pe care il aveam in rucsac. Si, desi dupa ce am terminat urcarea, nu m-as mai fi oprit, corpul isi cerea batonul promis si parca nu mai voia sa raspunda la comenzi. Asa ca sus am facut o mica pauza. M-am uitat la ceas. Trecusera 6 ore 50 de minute de la start si mai aveam de parcurs 6 km. Pentru prima oara mi se pare realizabil un timp de 7 ore jumatate si parca gandul asta imi da avant. Alerg, incet ce-i drept, caci imi simt talpile terminate, dar alerg. Nici nu stiu de unde am atata putere pentru final. Cand ies din padure si vad cat de jos e soseaua insa am un soc. Ma uit la ceas. Au trecut cele 7 ore jumate. Mi-am ratat obiectivul. Cobor destul de grijuliu, din nou simt cateva ace in genunchi, dar suportabile. S-au comportat foarte bine in acest concurs. Ii declar eroi.
La iesirea pe asfalt se afla Bogdan, Andreea, Vasile si Dragos. E frumos si sa termini ultimul dintre ai tai caci te aplauda toti. Arunc betele si ultimii 300 de metri de asfalt ii alerg alaturi de Bogdan. Trec poarta de finish dupa 7 ore 45 de minute de la start. Si am si medalia mult visata.

Bogdan la iesirea de pe bucla 2

Dragos

Silviu

Vasile

Alex

Ecomarathon este al doilea maraton pe care il parcurg si primul din cele 4 propuse anul acesta. Este in acelasi timp primul concurs la care am urcat pe podium, chiar daca timpul nu este unul laudabil. Am obtinut locul 2 din lipsa de concurenta si trebuie sa adaug ca pentru mine toti cei care au terminat inaintea mea sunt castigatori. Stiu ca e greu sa urmezi un antrenament riguros si stiu cat trag toti pentru cateva minute in minus.

locul 2 alaturi de Silviu Balan

Felicitari tuturor celor care au trecut linia de finish sambata, atat la maraton, cat si la cros!
Din punct de vedere al organizarii, Ecomaratonul ridica stacheta foarte sus. Voluntarii foarte veseli care reuseau sa incurajeze concurentii, suporterii multi si galagiosi, medalia foarte frumoasa, buff-ul surpriza de la finish, pastele si branza extraordinare si toate celelalte detalii au facut parte dintr-un concurs organizat impecabil de la care nu voi lipsi atat timp cat va exista si cat voi putea alerga.

Cristina