Corporate Sports Baneasa - 06.10.2012

Am tot promis, jurat, facut legamant si blestemat, dar tot nu am putut sa scriu anul asta dupa fiecare concurs sau tura facuta. Ba nu am avut timp, ba m-a lovit inspiratia, in fine, scuze pot gasi multe.

Asa ca reiau acum aceasta indeletnicire si sper ca pana la sfarsitul anului (adica peste 10 ore) sa incerc sa rezum toata activitatea nepovestita.

Incep cu o postare din 2012, care e plina de evenimente, unele placute, altele mai putin placute, dar care privind inapoi mi-au cam schimbat viata.  

Baneasa Corporate Sports 2012, un eveniment pe echipe. Practic a fost primul concurs din ceea ce urma sa devina Riders Club

Pentru ca baietii nu erau prea siguri daca compania le va finanta iesirea si pentru ca a mea draga companie UPC se pricopsise cu niste invitatii gratuite, impreuna cu Ana Saftiuc ne-am hotarat sa facem o echipa de mixt si sa ne aruncam in lupta pentru locurile 1-5. Sau cel putin asa era planul nostru.

Ìmpreuna cu Eduard Novak, cel care urma sa fie noul presedinte al FRC

Antrenamente peste antrenamente (unele din ele fiind facute prin padure pe bicicleta de oras, din cauza ca Ideal-ul meu era la doctor – ceva probleme pe la butucul din fata). In fine, inainte cu 4 zile de concurs, il conving pe Cristi sa imi imprumute bicicleta lui sa merg la concurs, tinand cont ca el nu participa. Toate bune si frumoase, m-am antrenat zilnic cu bicicleta lui pentru a ne imprieteni. Si cum ieseam in fiecare seara, nici nu ma mai oboseam sa o mai scot din masina. Bicicleta ramanea in portbagaj in fiecare zi si dupa serviciu, bagam 2-3 ture de padure.

Lenesul mai mult alearga, scumpul mai mult pagubeste.

Probabil va intrebati ce e cu zicala asta inserata in mijlocul textului. Ei bine, reliefeaza exact ce am patit eu in dimineata concursului.

Ma trezesc cu mare chef de pedalat, bucuros ca imi facusem toate bagajele cu o seara inainte si le si carasem la masina. Tot ce trebuia sa fac era sa ma echipez si sa ma arunc in masina.

Singurul lucru de care nu eram sigur era casca. Nu mai stiam daca am dus-o sau nu in masina. Asa ca primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns in masina a fost sa verific daca e casca acolo. Deschid portiera din spate, casca nu era. Ba mai mult, mi se pare ca lipseste ceva de pe bancheta. Hmmmmm, ciudat. Imi aduc aminte totusi ca sacosa cu echipament era fix acolo, cu schimburi, cu tricourile branduite pentru toti colegii, cu tot ce aveam nevoie in cursa, etc. In secunda urmatoare imi ridic privirea si observ ca patrunde cam multa lumina in masina (eu aveam geamuri fumurii si era ceva neobisnuit). Vad si cioburi pe bancheta si atunci imi pica fisa. Masina mea nu mai avea un geam J si nici sacosa cu echipament, nici bicicleta, nici pantofii SPD, nici trusa mea cea mare si plina cu scule pe care o pregatisem pentru ultimele reglaje, nici…nimic. Hotul insa a binevoit sa imi lase tricoul cu care ma antrenasem inainte cu o zi. Pentru ca nu era planificat sa ies la antrenament inainte de concurs, nu am avut tricou de bicla la mine si pedalasem intr-un tricou de bumbac. Uitasem sa-l iau in casa si ramasese intr-o punga, sigilat, in portbagaj. Nici nu s-a atins de el.

Pe langa tricou, mi-am gasit in torpedou si detectorul de radar, statia de emisie receptie si inca vreo 2 jucarii care ar fi putut fi valorificate foarte usor. Dar nu, el a vrut doar bicla si accesoriile. Si a luat tot. Bicla lui Cristi si tot toate celelalte lucruri ale mele. O gaura de vreo 5-6000 de lei.

Cum sa pedalezi acum la concurs si sa mai ataci si locurile fruntase cand tu nu mai ai nici echipament si nici… BICICLETA!!!! Dar ce treaba are una cu alta? Atata timp cat eram sanatos si cu psihicul relativ ok, concursul merge mai departe. Asa ca incropesc repede un echipament mai vechi, combinat cu niste adidasi de alergare si ma sui in masina. Toate bune si frumoase, dar pe ce voi alerga eu azi? Norocul meu a fost  ca era foaaarte devreme. Mai erau vreo 3 ore pana sa inceapa concursul asa ca am timp de planul B. Asa ca scot repede un A4 si desenez planul B J. Cum foaia era prea mica, planul meu nu putea sa iasa din tipar, asa ca bicla din planul meu e si ea destul de mica – 37.5 cm (in conditiile in care eu mergeam pe 48). O sun repede pe Corina si ii propun sa ii fac bicla vedeta! Nu a putut sa se impotriveasca, asa ca in jumatate de ora eram la locul startului, cu o bicla nu tocmai potrivita, cu moralul refacut (oarecum) si cu chef de pedalat (pe asta nu prea poate sa mi-l ia nimeni, huooo, pungasilor!).

Marcian se uita foaaarte ciudat la bicla cea mica a Corinei. Nu intelegea ce e cu bicla aia acolo :)

Eu oricum aveam impresia ca pe bicla mea aratam ca un elefant pe trotineta. Imaginati-va cum aratam pe o bicla potrivita unei persoane de 1.60 m, eu care aveam 1.80. Sa ziceam ca aratam “bine”, iar prin bine – intelegeti voi ce vreti.

Cum Bogdan (inscris ulterior) avea ca unic scop implantarea virusului biciclistic in Catalin (ceea ce a si reusit in concursul asta) si nu tragea la niciun podium si nu trebuia sa forteze, decide ca bicla Corinei o sa faca fata cu brio la ceea ce avea el de gand, asa ca facem schimb de bicla. Pfuaaaa, am bicla pe masura mea! Ce tare! Si culmea, e aceeasi bicla (ma rog, doar cadrul) pe care am inceput sa merg eu, ajunsa intr-un final la Bogdan.

Ana s-a mai linistit, caci simtea ca tot antrenamentul si planul de bataie parea sa se duca pe apa sambetei. Sa inceapa concursul zic…

Nu am zis nimic de concurs. Regulamentul era simplu: echipe de cate 2, maxim 5 minute intre ei la punctele de control. Si mai era acolo o chestier interesanta in regulament, dar cine sta sa citeasca cu atentie cand totul pare atat de simplu.

Aveam competitie serioasa: Irina Dumitru si Viorel Dumitru, Vanessa Plumbota in alta echipa, Monica Serachitopol in alta, Ana Zaharia era si ea acolo, plus Anca Burlacu si Gabriel Vladau si inca vreo 3-4 oameni pe care ii stiam si trageau bine. Desi cu voce tare noi sustineam ca ne-am dus sa ne simtim bine, atat eu cat si Ana eram mai mult decat dornici de podium. Asa ca desi ne propusesem locurile 1-5, mai taiasem un pic si ne doream un loc in primele 3 echipe.

Se pleaca tare, ca de obicei. La primele curbe suntem insa despartiti de cativa concurenti care se intercaleaza intre mine si Ana, desi ne stabilisem ca regula sa nu iesim din raza vizuala. Asa ca e timpul sa schimbam tactica. Ma implantez si eu intre Irina si fratele ei, pentru ca stiu ca ei vor castiga. Nu prea au cum sa piarda locul 1, nici din punct de vedere al valorii si nici dupa modul in care zboara prin padure, desi au niste biciclete pe care abia le putem numi modeste. Cand e sa ai talent si determinare, nu prea mai ai nevoie de altceva.

Asa ca raman intre ei, cu dorinta declarata de a nu-i lasa sa se distanteze, sperand ca Ana sa vina din urma. Numa ca in loc sa vina ea, vine alta echipa de mixt, pe care o sa ii numesc “ungurii”. Nu ca am ceva cu ei, dar chiar nu stiu cum ii cheama si nici nu m-am obosit sa ii caut. Nu prea am auzit de ei pe la concursuri, deci nu o sa ma strofoc prea tare.

In momentul asta, eu sunt pe locul 3, dar pentru a termina, mai am nevoie de cealalta parte a echipei. Asa ca reduc motoarele si ma las depasit rand pe rand de concurentii de la masculin. Ba chiar duc si un pic trena pentru Marcian si Daniel de la Orange si apoi ma dau la o parte sa ma depaseasca si revin pe poteca pentru a le da un pic de timp sa se distanteze.

Apare si Ana, istovita si nervoasa si incepe sa urle la mine, ca de ce nu am asteptat-o. Pai…in fine. Asa ca ma asez in fata si incepem sa recuperam.

Regrupati, incepem sa cream panica printre concurenti

Spre finalul turei 1 reusim sa o intrecem pe unguroaica. Strategia e sa nu oprim la punctual de alimentare asa ca il depasim si pe ungur si intram in tura 2 pe locul al doilea. Team Dumitru nu se mai vede, dar noi tragem inca sperante sa ii prindem. Cred ca asta e un fel de fata Morgana in concursurile de biciclete. Exemplu: Pleci stiind ca ai putea un loc 10, brusc te trezesti pe locul 5 si in momentul ala te crezi Superman si tragi la podium. Minte proasta, dar poate ca daca nu ar fi asa, nu ti-ai putea depasi limitele niciodata si te-ai multumi mereu cu locul 10.

Am zis ca ne simtim bine, nu? chiar daca mi-a alunecat tija de sa si nu mai sunt la inaltimea potrivita, nu imi poate lua nimeni buna dispozitie

Pedalam ce pedalam, nu ne mai separam si incercam sa ne luam avans fata de locul 3. Doar ca inainte cu vreo 3-4 km, ungurul ne depaseste. Incerc sa trag de Ana, sa-l ajungem, dar nu se poate. Asa ca incercam doar sa nu o lasam si pe unguroaica sa ne ajunga. In momentul ala eram convinsi ca daca ea ajunge dupa noi, vom ramane pe locul 2.

Doar ca in momentul in care terminam (cu ungurul in fata noastra), asta vine la noi si ne face in ciuda, zicand ca “v-am facut cu strategia noastra!”. Zic, ba baiatule, ce povesti cu Zoltan si Gyuri indrugi tu acolo, ca gagica-ta e inca in padure.

Dupa cateva momente de intrebat in stanga si in dreapta, aflam si care era specificatia din regulament care ii dadea dreptate ungurului: in clasament se vor lua timpii cumulati. Asa ca el a riscat sa se distanteze la mai multe de 5 minute de pereche depasindu-ne, dar a reusit, pentru ca a avut vreo 4 minute inaintea ei, si vreo 2 minute si un pic inaintea noastra. Cumulat, ne-au batut cu vreo 10 secunde.

Pai daca stiam eu, nu ma luam singur dupa el si nu-l lasam sa ma depaseasca. Pai logic ca nu am stiut, pentru ca nu am citit regulamentul decat pe diagonal si asta a fost tot.

Chiar si asa, avem o premiera: este primul meu podium! ! ! Yeeeeeeeee! Ce frumos e aici sus. Imi cam place. Pacat ca nu e locul 2 ci e doar 3, dar e un punct bun de plecare. La mai mare!

Tot locul 3 scrie si la tine, nu?! 

Pfuaaa, ce emotii am. Nici sampania nu se desface...

Ia de-aici...sa te miroasa Politia a alcool in drum spre Miercurea Ciuc...

Se pare ca decizia lui Bogdan de a-mi da bicla lui a fost una buna, intrucat ei nu au terminat concursul, Catalin facand pana.

Elena si Iulia au terminat pe locul 2, in conditiile in care Iulia trecuse peste o perioada de 9 luni fara pedalare si inca vreo 5 de alaptare J.

Pe locul 3 la feminin, 2 fete noi prin concursuri. Nu le mai vazusem niciodata si habar nu aveam cine sunt, dar una din ele avea un zambet foarte dragut - Lavinia.

Aveam sa o cunosc mai bine ulterior, atat de bine incat acum sta langa mine si ma iscodeste sa vada ce si cum scriu despre concursul asta, fiind locul unde am cunoscut-o. Doar eu, ca ea nu m-a remarcat. Dar a fost suficient...