miercuri, 7 septembrie 2016

ProPark Adventure 2016


Prolog

Dupa ani si ani in care doar i-am admirat pe cei care participau la cursele de aventura (a se citi Carpathian Adventure), cand in sfarsit consider ca sunt capabil sa particip, cursele autohtone nu se mai organizeaza. In acest context trist apare Pro-Park Adventure in 2015, ca o izbavire revigoranta a tuturor doritorilor de aventuri montane. Dupa multiple suceli ale membri(e)lor, participam pana la urma la tura scurta in formula : Irina Calomir, Cosmin Ionescu, Marcian Enache-Poti, Bogdan Savin. Dupa 7 ore de concurs ramanem in doi, continuam asa, iar la caderea noptii ne retragem din traseu dupa cateva ore de balaureala incalcita. Visul ramane, nazuintele cresc.
Echipa Gradina Zmeilor




Cuprins

In 2016 tura scurta nu mai exista, deci mai putine dileme. Reincepem cautarile unei fete care sa-ndure multe, inclusiv masculi impaunati. Din distributie faceau parte: Andrei Stanciu, Cosmin Ionescu si Bogdan Savin. Cand aproape epuizaseram variantele, ne contacteaza Carmen Putinelu, care isi dorea sa participe, dar din varii motive ramasese cu un singur baiat. Contopim echipele, iar cel care s-a oferit sa absenteze a fost Cosmin, pe fondul unei operatii recente la genunchi. Ultimul mascul aparut in peisaj e Alex Popa, mezinul echipei, paradoxal cel mai experimentat.

Editia din 2016 are tabara de baza la Babarunca, zona care reprezinta si finish-ul competitiei, dar startul se da din Zarnesti. Prima data ridicam din sprancene cand primim kit-urile de concurs si tricourile oficiale, pe care s-a-nghesuit o enumerare cam lunguta: Piatra Craiului, Iezer, Leaota, Bucegi, Baiului, Neamtului. 
Descrierea probelor si a CP-urilor

Descrierea probelor si a CP-urilor


Scapam cate-un «Holy shit!» de caciula si purcedem la studierea hartilor si a posibilelor variante de traseu. Asadar posibile probleme de orientare pe Papusa si in Leaota

Curiozitatea cu privire la traseu se vindeca urmarind hartile de mai jos.








Dimineata la 6 ne imbarcam in autocare si pornim spre Zarnesti, unde ne gasim bicicletele nerabdatoare, lasate acolo de cu seara.

Veteranii Andrei si Bogdan
Alex - noua achizitie a echipei.
Carmen, in spatele Andreei Dan (verde) - fata din echipa care a castigat. Vedeti cate bagaje are in spate, da? 

Traseul din prima parte a zilei ne e cunoscut, dar tot nu alegem varianta optima si pana la Pestera Liliecilor facem un ocol frumusel. Prima proba speciala consta in localizarea arbitrului din interiorul pesterii, de la care se primeste fotografia unui chipes liliac. Doi dintre noi intra in pestera, iar ceilalti doi raman afara si primesc instructiuni pentru etapa urmatoare. Intru cu Alex si inca doi membri ai unei alte echipe, ne innamolim frumos si cotrobaim prin toate ungherele in cautarea lui Balan. Dam de el intr-un tarziu si primim poza cu pricina. Cand iesim, Carmen si Andrei ne spun ca pana la urmatorul punct de control trebuie sa aflam din ce specie face parte sobolanul zburator. Cristinica primeste prin telefon poza, cotrobaie pe net si tot nu-i gaseste numele de botez.

Din Pestera coboram pe o poteca frumoasa, trecem prin Sirnea, Ciocanu, iar inainte de Dambovicioara tragem pe dreapta si gugalim pana aflam denumirea hidosului: liliacul cu aripi lungi. As fi zis ca e liliacul cu urechi mari, dar poate-s toti la fel, ori iesea denumirea prea lunga. Sau poate l-au botezat ca pe nasa-sa.


Ajunsi in PC, validam rezultatul si aflam proba urmatoare: primim o plansa A4 cu poza unei case si o lista de elemente arhitecturale traditionale specifice caselor din zona; proba consta in identificarea casei in sat si revenirea in PC cu numarul casei. Carmen si Alex raman pe loc, Andrei porneste la vale, eu la deal si bajbaim fiecare-n legea lui. Dau de o tanti care se ofera sa ma ajute si ma trimite «La Nelus», spre capatul satului. Nu mi se pare ca seamana cu niciuna, dar intreb alt localnic si aflu ca e penultima casa pe stanga. Desi trecusem prin fata ei, cand ma intorc imi dau seama ca acolo era facuta poza. Dau ocol gardului, dar numar ioc. Ma mai uit o data, apoi ma gandesc ca poate e vreo smecherie si studiez fatada casei. Intr-un colt, deasupra usii, zaresc un numar de casa ruginit si incalec glorios spre PC. Le spun zambaret fetelor ca e casa cu numarul 128, iar ele se blocheaza. Nu, ca are alt numar. Insist si le spun ca asta e numarul si nu e pe gard, ci pe casa propriu-zisa. Mi se spune ca trebuia sa pozez casa, asa cum ne-au zis, ca au mai avut doua echipe aceeasi casa si au venit cu numarul de pe gard. In vanzoleala din PC (eram multe echipe apropiate, inca la inceputul concursului), la urechile noastre nu a ajuns asa ceva si nici macar nu avusesem telefonul la mine. Nu ne intelegem, iar solutia e doar sa mearga din nou Andrei pana acolo si sa pozeze casa. Se intoarce intr-un sfert de ora cu poza (nici el nu gasise numar pe gard), unde cu zoom maxim le arat fetelor placuta ruginita cu numarul 128. Isi dau seama ca am avut dreptate, dar pe moment ramane situatia cum e. Ai nostri boscorodesc, iar fetele suna la centrul de comanda in timp ce noi incalecam in sa.


Ajungem repejor in Podu Dambovitei, unde gasim bagajele trimise prin organizatori si facem tranzitia MTB-trekking. Suntem ultima echipa din concurs.

Traseul urmeaza marcajul punct rosu si urca pe culmea din prelungirea crestei sudice a Pietrei Craiului – zona rareori umblata, fiindca tot omul tropaie prin Crai din Turnu pana-n Funduri, iar mai la vale nu prea. Ne revigoram pe masura ce urcam, mai ales cand vedem cum merge Carmen si ca depasim echipa dupa echipa. In Pietricica urmeaza proba de recunoastere a vegetatiei, numai ca pentru noi e cu bonus: in urma incidentului cu identificarea casei din Dambovicioara, suntem lasati sa sarim peste aceasta proba si plecam direct mai departe. In saua Funduri avem in spate deja 10 echipe si parca simtim ca a inceput concursul. Coboram pe la Crucea Granicerului spre cabana din Valea lui Ivan, unde luam pauza de masa si echipat de noapte. Alimentam cu apa si stam in curtea cabanei aproape 30’, timp in care ne depasesc mai multe echipe care nu opresc aici. Aflu cu ocazia asta ca nu am frontala in rucsac, dar planetele se aliniaza cand apare o echipa decisa sa abandoneze si sa coboare direct pe Valea Dambovitei. Tavi, daca ajungi sa citesti asta, iti mai multumesc o data oficial pentru frontala!

Spre Papusa alegem sa urcam pe culmea Cascoe, urmand initial ditamai drumul forestier, pana la cabana Cascoe, apoi incercand sa ne orientam dupa harta/GPS/busola. Intram pe firul unui afluent al Dambovitei si urcam pana cand realizam ca nu pe acolo e varianta optima. Cum urcaseram deja considerabil, alegem sa urcam pieptis spre dreapta, chiar daca e vorba de mers in patru labe. Ne distram asa vreo doua ore, pana cand dam in sfarsit in culme, pe care ne-o doream izbavitoare. Nu e asa nici pe departe - marcaj nu exista, iar poteca nici atat. Mergem toata noaptea strict dupa busola, incercand sa tinem directia vest, iar distractia cea mare incepe cand iesim in golul alpin si intram in bataia vantului. Carmen e vizibil afectata de frig, si-ar dori sa mai luam pauze, dar asta ar insemna sa inghetam mai rau. Continuam in ideea de a minimiza timpul petrecut in camp deschis.

De sus se vede mirific Brasovul (cred), cerul e spuzit de stele, iar despre fulgerele care lumineaza regulat Fagarasul nu discutam. Auzim tropaiala grea in timpul unei pauze, dar cateva strigate si fluieraturi o fac sa se indeparteze. Nu avem placerea cu morocanosul, spre deosebire de alte chipe, care au avut si contact vizual.

Ajungem pe varful Papusa la 4 dimineata, unde voluntarii ne asteapta veseli la gura cortului. Validam atingerea PC-ului si purcedem la vale, pe muchia Boteanu. Ocolim stana (unde alte echipe au dormit) cu caini nervosi si cioban nepasator si ne grabim sa coboram de pe muchie in drumul forestier – nefericita alegere, fiindca urmau 20 km de forestier anost pana in Podu Dambovitei. Pe masura ce coboram, Carmen isi revine, iar cand intram in padure devine vesela de-a dreptul. La mine apar primele urmari ale nesomnului si timp de vreo 2 ore atipesc la fiecare 5 pasi, piciorul se inmoaie din genunchi, ma trezesc si ciclul se reia. In jurul orei 7 se face undeva un clic si distractia asta se termina; nu-mi mai e somn si incep sa functionez normal. Nota: Daca insisti, somnul dispare. Pana cand? Ramane de vazut intr-un episod viitor.

Totusi, pe masura ce coboram, incepem sa facem calcule, iar cand dam in forestier si realizam ca mai facem 3 ore pana in Podu Dambovitei, intelegem ca nu mai are sens sa intram in Leaota. Am fi avut la dispozitie 7 ore sa ajungem la Bolboci pentru proba de caiac (timp eliminatoriu: ora 19), in conditiile in care celor mai buni din cursa le-a luat 10 ore. Iesim in Valea Dambovitei si speram ca vreo masina/caruta sa ne scuteasca de 15 km de forestier, dar norocul intarzie sa apara. Intr-un final, trece Balan la deal, sa recupereze voluntarii care coborau de pe Papusa. Ne asezam frumos si motaim pe marginea drumului pana cand ne agata si pe noi pe drumul de intoarcere si ne varsa in Podu Dambovitei, in PC 3/7.

Incheiere

Parcurgem restul traseului doar cu degetul pe harta. Din PC7 pana la finish ar fi fost doar MTB; urma urcarea in Leaota, coborat la Bolboci, caiac, apoi Sinaia prin Dichiu, rapel la Sf. Ana, Baiului, Valea Doftanei si in sus catre pasul Predelus si Babarunca, probabil pe asfalt. Bilantul pentru echipa noastra ramane la 40 km / 1400+ de bicicleta si 60 km / 3000+ de trekking – practic doar jumatate din concurs, in vreo 27 ore. La finish au ajuns 6 echipe (din 21), una dintre ele peste timpul limita de 53 ore (prelungit oricum de la 50). Track-ul nostru de Strava a taiat vreo 11 km, chiar daca pe Garmin arata normal:

https://www.strava.com/activities/701508388

Intregul traseu ar fi insemnat minim 200 km cu 10000+, iar primii au facut 45 ore. Cred ca eliminatoriu pentru multe echipe a fost timpul intermediar limita pentru proba de caiac. Faptul poate fi evitat prin plasarea probei in prima zi sau, asa cum am auzit chiar din gura lui Balan, extinderea timpului limita final la 70 ore, deci posibilitatea parcurgerii probei in urmatoarea dimineata. Nu sunt reprosuri, ci doar concluzii. Toti invatam; si noi, si organizatorii. Important e sa tinem minte si sa aplicam.

Echipa a functionat frumos, chiar daca mai putin timp decat ne-am fi dorit. Nu au existat conflicte sau tensiuni, mai mult decat cele cauzate de disconfortul fizic al fiecarui individ. Cred ca toti ne-am impacat usor cu deznodamantul, iar singurul lucru la care ne-am gandit dupa abandon a fost cum ne pregatim mai bine pentru anul urmator. Poate mai putin Carmen, care nu pare convinsa sa dedice timp bicicletei pana atunci :) Cel mai important mi se pare ca nu am ramas cu niciun fel de urmari fizice, iar dupa un somn de 10 ore am putut functiona normal, fara dureri musculare ori de articulatii. Ramane de vazut cum se transforma organismul si in ce fel se adapteaza pe perioade mai lungi.

Limitele sunt inca departe.

Speram din toata inima ca acesti nebuni frumosi care se numesc CPNT sa tina vie flacara concursului an de an, iar eu unul jur solemn ca vin sa sufar cu drag. Dupa concurs am cautat curse de pe la altii, iar dupa ce am vazut ce se intampla acolo, am pufnit si mi-am zis ca la noi e chiar joaca de copii. O fi de copii mari, cert e ca e loc de dezvoltare serioasa si totodata de probe noi ori variatiuni ale traseului. Pe scurt, traiasca CPNT si la mai mare!

Concluzie

“Nu aveai unde sa mai urci daca erai deja acolo sus, asa-i?”


Bogdan 

2 comentarii:

  1. Felicitari Gradina Zmeilor si spor la antrenamente ! ProParkAdventureRace 2017 mai mai ca bate la usa :)
    Oana (Echipa Raul Tur)

    RăspundețiȘtergere